Zilele trecute, mai precis vineri, am avut ocazia să particip la o masă festivă prilejuită de pensionarea unei colege de serviciu, d-na Balan, asistentă medicală. A fost un eveniment emoţionant atât pentu colegele mele asistente cât şi pentru mine.
Mă gândesc că, pentru colegele mele emoţia a izvorât din trecutul profesional comun, de peste 35 ani, în cazul unora dintre ele. S-au depănat amintiri despre activitatea profesională desfăşurată în fostele leagăne de copii. Sunt lucruri pe care le-am mai auzit, într-o formă sau alta de la colegele mele mai în vârstă. Am observat frecvent cum "doamnele mele" (aşa îmi place să le spun) vorbesc cu nostalgie despre această perioadă. Îmi povestesc cum îngrijeau zeci şi sute de copii cu vârste de până în 3 ani, cum îi salvau frecvent din ghiarele morţii căci era vorba de copii cu organisme tarate, copii abandonaţi, nedoriţi, neiubiţi, nestimulaţi. În multe cazuri, e vorba despre aceiaşi copii, doar că acum sunt mai mari. Sunt copii cărora li s-au dat săptămâni sau luni de viaţă ca şi prognostic, unii dintre ei trecând deja de 8-9 ani. E mare lucru cred. Mereu îmi spun că profesia lor atunci era respectată, că era nevoie de ele nu ca după revoluţie când reforma în asistenţa socială le-a propulsat într-o zonă marginală, trezindu-se educatori puericultori, profesie pentru care nu aveau pregătire profesională şi pe care nu o practicau decât cu numele căci problemele grave de sănătate ale copiilor pe care îi îngrijeau impuneau un ajutor medical urgent din partea lor. E un punct foarte sensibil în istoria personală şi profesională a colegelor mele. Mereu le văd triste când vorbesc despre aceşti ani, uneori le văd ochii în lacrimi. Dar anii au trecut iar ele au redevenit ceea ce au fost întotdeauna: asistente medicale.
Pentru mine a fost un eveniment emoţionant pentru că m-am despărţit profesional de o doamnă pe care o apreciez mult, ca pe majoritatea colegelor mele. Oricum, pe cele care nu le apreciez în mod deosebit, le respect. Sunt persoane de la care am învăţat ce e profesionalismul, bunul simţ, toleranţă, colaborarea şi subordonarea (a nu se citi umilinţa). Asta pentru că doamnele mele preferă să vorbească mai puţin şi să facă mai mult. Poate şi profesia lor e de aşa natură.
Am rămas uimit din primele zile de serviciu cum, în încercările mele de a dezvolta un stil propriu de management, colegele mai în vârstă au fost mai deschise către nou şi mai cooperante decât unii dintre mai tinerii mei colegi. Şi când mă gândesc că rezistenţa la schimbare, se spune, e apanajul celor mai în vârstă! Cred că rezistenţa la schimbare e apanajul oamenilor închistaţi, încremeniţi într-un fel de a fi, a oamenilor care nu ştiu şi nu vor să trăiască decât unidirecţional, a celor care văd totul în alb şi negru şi uită că lucrurile esenţiale se regăsesc în zona gri. Da, nu e vorba de vârstă neapărat. E mult mai mult la mijloc.
Din acest moment, am încercat câteva exerciţii de prospectare a viitorului. Cred că mecanismele de apărare îşi fac treaba şi nu îmi permit să mă autodezvălui aşa cum poate voi fi peste 30 şi ceva de ani. Oricum, e mare lucru ca după 35, 37, 40 ani de serviciu să renunţi şi să o iei de la capăt.
Cred că vârsta pensionării e o mare răscruce în viaţa omului iar cei puternici pot trece mai departe într-un nou început!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu